la neige

Da, la Bruxelles ninge. Caderea primilor fulgi de nea creeaza intotdeauna o nostalgie, putin ancestrala a locuri familiale, catre care te intorci mereu cu viteza nemasurabila a gandurilor.
Strada incepe sa se ascunda din ce in ce mai mult sub un covor alb, inca indefinit, care incearca sa-si faca loc intr-un cadru care inca ii pare ostil.Jocul neincetat al fulgilor de nea da nastere unui moment pe care ai dori sa-l tii pentru tine pentru mai mult timp.
Odata cu caderea fulgilor par ca ma scufund si eu intr-o stare de beatitudine , de refugiere, de recuperare a unei iluzii care-mi doresc sa devina realitate.
Bruxelles se ascunde acum sub o imagine alba de a carei efemeritate este si el constient, intrucat ploaia este cea care isi disputa teritoriul zilnic, sau aproape zilnic.
Ce joc absurd, si totodata amuzant sa vezi oameni care trec pe strada si se bucura ca niste copii de acest lucru numit "la neige", un concept destul de straniu pentru ei dealtfel.
Familiaritatea creata de de zapada bruxelleza pare sa fie strans de o familiaritate pe care incearca sa si-o construiasca acum toti acesti oameni care trec pe strada si care-si manifesta sentimente contradictorii fata de ceea ce mie mi se pare la fel de evident si real....

Straduinta arzatoare de a gandi cu sens m-a parasit.
O alta scapare din lumea mea inchipuita, cateodata falsa. Sub o imagine cinica si indiferenta, se ascunde cu totul altceva.Este un fel de refugiu asumat. Este o imagine creata pentru altii.

back or not

Am disparut din peisajul virtual acum ceva vreme.Nu este ceva care tine de mine, ci doar de lipsa unei conexiuni permanente la internet.
Totul pare sa fi intrat intr-o banalitate cotidiana.Nu stiu cand au trecut deja 2 luni de cand ma aflu in Bruxelles, de cand limba mea a incetat sa mai fie limba pe care sa o vorbesc zilnic, de cand a socializa cu toate nationalitatile posibile devine ceva normal, de cand nu mai sunt inconjurata de oameni care sa tineau la mine si ma acceptau asa cum sunt. Nu ma asteptam sa gasesc taramul viselor mele aici,inca totul este departe de visele si inchipuirile bolnave ale imaginatiei mele. Oricum pana sa fiu multumita pe deplin va mai trece ceva vreme.
Inca traiesc acolo si aici in acelasi timp, inca sunt pierduta la intersectia dintre doua lumi, inca incerc sa descopar ceea ce sunt si incep sa devin aici. Inca ma pierd in trecut cu intentia de a zambi in prezent, cu riscul poate de a omite cea ce se deschide in fata. Oricum se pare ca intregul blog, cu toate certitudinile mele si totodata plasmuiri ale realitatii cotidiene, nu este altceva decat o cautare a sinelui, plecat intr-o calatorie la cateva mii de kilometri departare. Nu aveam mari asteptari sa ma regasesc pe deplin aici, dar nimeni nu poate prezice ceea ce se poate intampla in timp. Continui sa ma refugiez in propriile ganduri, sa gasesc confortul si fericirea acolo unde stiu eu mai bine, continui sa fiu cea care eram fara vreo intentie voita de a fi altfel.
pana maine ploaia imi va sterge toate gandurile....